Durerea plecării, prețul depărtării


Elena ducea o viață normală, nici mai bună, nici mai rea decât cea a prietenelor ei. Zilele treceau toate la fel, presărate pe ici pe colo cu mici probleme. Azi venea factura de la lumină, mâine cea de la telefon, altădată era excursia copiilor sau rechizitele de școală. Trăia, Elena, cu toporul deasupra capului. Nu se plângea, oh nu, de greutățile vieții. Încerca, pe cât putea, să se ocupe de bunăstarea familiei. Bunăstare… bunăstarea era altceva, îşi spunea Elena. Așa credea, văzându-și vecina proaspăt întoarsă din Italia. Cizme de piele, telefon ultimul rǎcnet, vopsită și coafată. Vecina ei devenise parcă mai aspră, mai sigură pe ea și avea o sclipire nouǎ în privire. Oh, ce n-ar fi dat Elena să aibǎ și ea prestanța nou dobândită de vecina ei. “Trebuie să încerc și eu”, își spuse Elena într-o dimineață, văzându-și vecina venind încǎrcatǎ de la Mall.

Sărbătorile au trecut, dar gândul Elenei rămăsese acela de a pleca. A prins curaj și a sunat o rudǎ, plecatǎ de pe meleagurile mioritice de câțiva ani. “Poți veni, dar să știi că nu mai e ce a fost odată. Traiul s-a înrăutățit și pentru noi, nu vom putea să te ținem mai mult de-o lunǎ. Ah, biletul ți-l cumperi singură, asta să fie clar“.

Edvard Munch
Edvard Munch

A plecat Elena, după ce și-a vândut verigheta pentru a-și cumpăra biletul. I-a promis soțului că va cumpăra altele mai frumoase și mai cu „greutate”. Și-a îmbrățișat fetițele, una de doi anișori și alta de unsprezece. Inima-i era strânsă într-un clește de durere, brațele-i plângeau și se-ntindeau nevrotic către copile. Ochii o usturau, fruntea-i era fierbinte. Și-a luat rămas bun de la soț, cu promisiunea că se va întoarce repede.

Continuarea o gasiti aici

Anunțuri