Amor si saorma – varianta mea


http://acestblogdenervi.ro/amor-si-saorma/ 

Draga Petronela, e frumos scris ceea ce sustii, pe alocuri esista si un pic de adevar. As vrea, totusi, sa expun si varianta mea. Femeile din ziua de azi nu mai fug la maritis cum fugeau odata; cele care o fac sunt, dupa parerea mea, frustrate de viata si fara obiective personale. Sunt femei nesigure, femei incapabile sa se intretina singure, femei ce cred ca statusul de femeie maritata este maximul pe care il vor putea obtine de la viata. Lasam la o parte convingerile religiose, ca la punctul ala plozii ar fi minim zece si femeia nu s-ar incalzi inainte de noaptea nuntii. Lista ar putea continua, dar n-are rost, vreau doar sa subliniez ca o femeie realizata, din punct de vedere profesional si material, nu are nicio graba sa se marite. Are prieteniile ei, are tabieturile ei, are timp sa-si cultive pasiunile, isi permite sa stea sa citeasca o carte toata noaptea, isi permite sa stea in cada o ora, isi permite sa iasa din casa cand vrea ea, isi alege vacantele singura, se uita la televizor la ce vrea ea, nu strange in urma nimanui, nu tre’ sa stea capra la vointa nimanui, samd. E doar ea si atat…si sa nu-mi spui ca mai devreme sau mai tarziu ii va suna ceasul biologic si isi va da seama ca vrea copii. Nu suntem animale, a putea face copii nu inseamna ca trebuie sa faci sau ca vei simti dorinta doar pentru ca asa esti programmata biologic. Nu exista.
Buuun…sa zicem ca femeia de mai sus se loveste intr-o zi de un barbat. Sa zicem ca barbatul respectiv se indragosteste de ea la nebunie, cu toate ca ea nu are niciun chef sa se implice intr-o relatie, ii este bine asa cum este. Sa zicem ca femeia respectiva isi arata aspectele cele mai urate ala caracterului, dar totusi barbatul insista, o cauta, o curteaza pana la punctul culminant cand o cere in casatorie. Asa, pe malul marii, la vreme de seara, cu felinare aprinse sugestiv, in fata unui Capirinha, cu briza jucausa a marii, de fata cu cateva zeci de persoane, se ingenuncheaza in fata ei si ii baga pe deget ditamai inelul. Ramane femeia un pic perplexa, il lasa sa-si spuna cuvantarea, zambeste frumos si barbatul se ridica. Incepe apoi barbatul sa vorbeasca de nunta, la care ea il intreaba daca i-a raspuns cumva ca vrea sa se casatoreasca. El zice ca nici nu a intrebat-o, dar ca este cazul sa se grabeasca sa organizeze nunta, ca timpul trece.
La punctul asta se lasa si ea dusa de val, spunandu-si ca totusi daca se casatoresc atatia nu e chiar asa de rau si ca merita incercat. Incepe valtoarea pregatarilior de nunta si, dupa aproximativ un an, se trezeste cu pirostriile pe cap. Luna de miere de vis, apoi incet incet survine rutina. Incep primele seri tolaniti pe canapea la televizor, incep primele discutii asupra treburilor gospodaresti. Femeia incearca sa-i explice sotului ca sarcinile se impart, mai ales ca fiecare se trezeste si merge la munca dimineata. Femeia incearca sa-i spuna sotului ca are si ea nevoie de spatiile ei, incercand sa-l convinga sa-i mai lase laptopul in pace, ca nu l-a facut ma-sa pe internet. La care el, inocent, o intreaba si de ce. Femeia incearca sa-i spuna ca vrea sa iasa din casa, pentru ca viata de gandac de bucatarie nu face pentru ea. El ii taie sec elanul, ca e obosit. Femeia se resemneaza, ca i-a pierit pofta si ei. Isi ia o carte si se duce in pat, barbatul ramane la un film. Vine apoi in dormitor pe la 24, cand femeia doar ce a atipit. Se apropie de ea, o intreba daca doarme. Ea ii mormaie ca da. El insista si incepe sa o caute la piele. Ea ii zice ca vrea sa doarma, el insista. Pana la urma o trezeste de tot, plina de draci. Ii repeta pentru a mia oara ca n-are chef de el. El se resemneaza, se intoarce spre marginea patului, se mai scarpina o data in chiloti si adoarme cu gandul la pofta pusa-n cui. Femeia nu mai adoarme, se uita pe pereti.Ce mi-e si cu femeile astea, nu li se ridica la comanda. Uite asa ajunge femeia din pantera birmaneza.
Intr-un final, daca activitatile in afara casei sunt aproape inexistente, femeia incepe sa caute ceva de facut si de multe ori atentia ii cade asupra bucatariei. Nu pentru a hrani pipota barbatasului, ci pentru a-si omor timpul din ce in ce mai inutil. Pe laptop nu mai poate sta, ca e mai mereu ocupat, de citit nici vorba, ca e intrerupta non-stop de exclamatiile sotiorului parcat cu ochii-n televizior pe ultimul canal dedicat barbatilor. Sa mearga la o prietena, nici atat, ca sunt toate ocupate cu plozii. Sa iasa de nebuna, stiind ca are un sot cu care ar putea iesi, nu-i mai arde. Sa se dedice infrumusetarii personale nu mai are rost, cu par sau fara, daca barbatul are pofte, nu face nicio diferenta. Asta in mare.
Intr-o seara reuseste sa-si scoata sotiorul in oras, se simt bine, se intorc acasa binedispusi. Au o partida de sex cu artificii, cum n-au mai avut de mult. Uita de precautii si se nimereste ca femeia sa fie la ovulatie. O luna mai tarziu, pe un test de sarcina uitat in baie scrie „insarcinata 2-3”…femeia isi aduce aminte de test, il vede si ii cade lumea-n cap. Nu se poate, nu e momentul. Da, va face si copii, dar mai incolo. Nu se simte pregatita, simte ca mai are multe de facut pana cand isi va dori un copil, daca isi va dori vreodata. Totusi, hotaraste sa duca sarcina la bun sfarsit. Dar asta e alta poveste.

O zi la Consulat


Astazi sunt mandra, extrem de mandra, de tara in care m-am nascut. Da, tara in care m-am nascut, nu tara mea. Refuz ideea ca tara mea ar fi o tara atat de incivila, cu birouri consulare unde respectul cetateanului este o necunoscuta, in pofida sutelor de euro pe care suntem nevoiti sa-i cautam in buzunare ori de cate ori avem nevoie si de cele mai banale servicii.

Milano, 26 aprilie 2013, ora 7. Ajung la Consulat la ora fixa, stiind ca urmau sa fie date numere de ordin pentru obtinerea serviciilor consulare. Imi controlez inca o data documentele, sa fiu sigura ca le am pe toate si nu voi fi trasa de urechi ca la scoala. Ma uit in jurul meu, vad pe avizierul Consulatului o lista de nume, imi pica „fisa” si imi dau seama ca trebuie sa ma „iscalesc” acolo, altfel nu voi primi numar de ordin. Ma uit la ceas, este ora 7.05. Ma uit catre usa Consulatului, vad ca este inca inchisa. „O fi ceasul meu inainte, sa mai asteptam putin”. Fac doi pasi pe trotuar, un „nene” se apropie de mine si imi cere saizeci de centi, nici mai mult, nici mai putin. Ma fac ca nu-l aud, dar aud totusi foarte bine o injuratura adresata printre dinti. Ma uit din nou la ceas, 7.15. Ma uit la telefon, aceeasi ora. „Straniu”, ma gandesc, “la ora asta ar fi trebuit sa fi deschis”. Imi continui gandurile, probabil ca sunt prea rigida,  au si ei dreptul la un sfert de ora academic. Este normal sa-ti incepi ziua de munca cu o pauza de cafea, nu? Of, atat de multe sunt lucrurile pe care nu le stiu, ar trebui sa iau exemplu.

Ora 7.17: se deschid usile, in sfarsit! Vad lumea de pe trotuar ca se aduna in graba langa usa, gata gata s-o doboare. Ma dau timid intr-o parte, altfel risc sa ma trezesc strivita intre ai mei concetateni. Un mic detaliu: sunt in stare avansata de sarcina si asta ma face sa respir mai greu, sa ma misc mai greu, am dureri de spate, picioarele sunt gata gata sa explodexe. In fine, strang din dinti si ma gandesc ca totusi nu va trebui sa sufar prea mult, ca in curand voi primi numar de ordin si, de ce nu, voi intra prioritar…nu ca as vrea cine stie ce tratament de favoare, dar ma gandesc ca o sarcina de opt luni este perfect vizibila si ca totusi a mai ramas un pic de umanitate si intre cei patru pereti plini de functionari suparati pe viata.

Ora 7.45: primesc suspinatul numar de ordin, caut cu privirea un loc unde sa ma pot aseza pentru a completa formularul cu cererea de pasaport CRDS. Nimic, toate locurile pe bancile de fier si fara spatar din incapere sunt deja ocupate. Astept frumos in picioare sa se elibereze un loc la singura masa disponibila…5, 10, 15 minute…reusesc sa ma asez, completez formularul, as mai sta un pic jos dar incep sa raman fara aer, am impresia ca ma voi sufoca in curand.

Ora 8.10: imi fac loc printre puhoiul de oameni si ies, ajung pe trotuar si imi propun sa merg sa mananc ceva, in asteptarea orei 9, ora la care consulatul isi va incepe activitatea cu publicul. Nu fac mai mult de 15metri pana cand sunt agatata de o „tanti” cu fusta rosie (nu pot sa-i spun pe nume, ca poate-mi iau amenda) ce imi propune sa-mi ghiceasca in palma. II multumesc frumos, ii spun ca nu am nevoie si dau sa trec mai departe. Mi se pune in fata cu insistenta, incepe sa-mi spuna cate-n luna si in stele, reusesc sa ma strecor pe partea stanga si merg pe drumul meu: „Hai fa’ ca puteai sa dai si tu de-o cafea!”.

Ora 8.55: sunt iar in incinta Consulatului, astept cu incredere prima chemare. Iese un functionar, incepe sa strige primele numere. Astept sa spuna ca femeile insarcinate si familiile cu nou-nascuti au prioritate. De data asta nu, nu au prioritate. Ma resemnez cu asteptarea, poate poate cuvintele magice vor fi rostite in scurt timp, nu pot sa cred ca va trebui sa astept ore in sir in conditii dizumane, fara a beneficia nici macar de servicii higienice.

Ora 10.30 circa: sunt chemate alte numere. Astept cuminte pe bancuta, sunt din ce in ce mai slabita. Primesc carti de vizita de la personaje dubioase ce ofera fel de fel de servicii, de la traduceri la asistenta birocratica, mai lipseste doar ghicitul in cafea. Ascult plictisita conversatiile persoanelor din jurul meu, incerc sa le explic ca la Consulat nu se fac buletine, ca pentu a le face pasaport minorilor este necesara prezenta ambilor parinti, ca pentru pasaport CRDS au nevoie de „certificato di residenza” de la primarie. Pana la urma o las balta, cine n-are urechi sa auda are picioare sa mai faca un drum.

Ora 12.00 circa: in sfarsit imi vine randul, merg la etajul de sus unde sunt chemata instantaneu la ghiseu. Predau documentele, achit 100euro si fug la toaleta. Hartie nu este, sapun nu este, noroc ca sunt prevazatoare si am la mine servetele umede. Ma misc cat pot de repede, sa nu pierd strigarea numelui. Astept. Ma uit in jur, o mama cu un sugar in brate sta jumate lesinata pe un scaun, aerul e greu, lumea agitata, copiii aproape isterici. Din cand in cand un functionar striga „linisteeeee”; chestie de cateva secunde si linistea se pierde. Din microfoanele ghiseelor sunt strigate toate datele personale ale petentilor, mai lipseste numarul de la incaltaminte si tabloul e complet. Imi amintesc ca institutia consulara este operator de date cu caracter personal…mda, asa o fi, pacat ca e doar pe hartie.

Ora 12.40 (5 minute inainte de pauza de pranz): sunt invitata sa ma prezint la ghiseu, deasupra documentelor prezentate vad un sablon pe care scrie „urgentati”, hmmm…in mai putin de zece secunde sunt intrebata de ce vreau pasaport CRDS, raspund glumind ca nu vreau sa mai am de-a face cu instituiile romanesti si pentru reinnoirea cartii de identitatate. Sunt apostrofata cu bunavointa ca voi ramane totusi cetatean roman, chiar daca nu mai am buletin romanesc…”pentru putin, se poate remedia si asta”, raspund la fel de educat. „Doamna, stiti, totusi daca cereti pasaport CRDS ve-ti ramane fara carte de identitate romaneasca”. La limita rabdarii explic frumos ca atata timp cat domiciliul meu este pe teritoriul Italiei, din punct de vedere legal, am datoria, nu posibilitatea, sa cer pasaport CRDS. Mi se spune ca „residenza” nu este acelasi lucru cu domiciliul…ah nuuuuu???

Ora 12.50: cosmarul s-a sfarsit! Acum ma pot indrepta linistita spre patul de acasa, fericita ca n-am nascut inainte de termen, ce daca am zacut doua zile?

Diaspora vine din viitor? Probabil, pacat ca este persecutata de institutii ceausiste.

Asa ne trebuie!


Asta este ceea ce meritam. Stam cu capul in nisip, ne facem ca nu vedem. Plangem ca stam prin tari straine, plangem dupa patria mama, traim cu dor momente ramase doar in memoria nostra. Spunem ca asteptam sa fie mai bine, ca atunci cand va fi mai bine ne vom intoarce. Muncim pe branci sa ne facem o casuta in Romania, le povestim copiilor ce tara minunata avem, le povestim ca acolo curge miere din izvoare.

Timpul trece, iar noi tot pe aici suntem…auzim, din cand in cand, ecouri indepartate, ca s-ar fi micsorat pensiile, ca s-ar fi micsorat salariile, ca ar fi fost alegeri…saracii oamenii din Romania, era mai bine pe timpul lui Ceasca, atunci macar aveau toti ce manca. Altii, mai nervosi, ne inversunam impotriva lor, lasa ca asa le trebuie, la pofta de munca pe care o au, se poate si mai rau. Nu ne mai gandim la ce facem noi cand ne ducem in casele italienilor, la curatenie, si in lipsa lor muncim agale, ca oricum nu stiu ei cat timp ne-a trebuit sa facem un pat. Atunci ne simtim norocosi ca nu suntem acolo, ca nu tragem cu ei…ne continuam viata de zi cu zi, mai cu bune, mai cu rele, cu un ochi la ziua de salariu si celalalt la gratarul de duminica…sau la marele chef ce se anunta sambata, cu ultima printesa nascuta peste noapte. Cum se spune, “tara arde si baba se piaptana”.

Mai apare si cate un conational ce, timid, incearca sa ne explice ca avem si noi o responsabilitate, cat de mica, pentru ceea ce se intampla cu tara noastra draga. Atunci ne rastim spunand ca nu avem timp de asta, ca nu suntem interesati de politica, ca oricum nu putem face nimic. Ca politicienii hoti au fost si hoti or sa ramana, doar nu o sa ii schimbam noi. Ca trece unul, vine altul…la ce rost sa ne irosim timpul cu astea? Probabil ca si cei care au murit pentru democratia Romaniei ar fi trebuit sa gandeasca asa, cel putin nu am fi invadat Europa, si asa ne-am facut de ocara. Am fi stat toti cuminti acolo, am fi cantat in continuare „Soimii Patriei” si toata lumea ar fi fost mai fericita.

La ce ne-a trebuit democratie daca nu stim ce sa facem cu ea? Democratie am spus? Ce cuvant o mai fi si asta? Parca l-am auzit pe la televizor…aaa, nu, pardon, l-am auzit la lectia de limba greaca, avea ceva de-a face cu puterea poporului. Da’ care popor bre’? Ca sa vorbim de popor ar trebui sa avem macar o identitate de grup…avem noi asa ceva? Pai poate avem, atunci cand trebuie… sa fugim de democratie!

Pana la urma, dragii mei, ne meritam soarta. Meritam sa fim luati peste picior, meritam sa traim in exiliu, meritam sa fim tratati ca niste idioti. Traim in curticica noastra si nu ne trezim nici macar atunci cand cineva vrea sa ne fure capra din ograda, de prevenit furtul nu mai vorbim. Sa continuam sa facem ceea ce am facut si pana acum, dar ciocul mic! Mic atunci cand ni se taie salariile, mic atunci cand dispar miliardele in buzunarul ultimilor parlamentari ajunsi la putere, mic atunci cand institutiile Statului sunt batjocorite, mic atunci cand pentru ai nostri copii nu va mai ramane decat praful si pulberea. Pulberea unei tari ce putea sa fie.

Nu, nu e un comunicat politic, este o palma pentru trezirea constiintelor. Cine sunt eu sa critic? Sau sa ma leg de altii? Nimeni…doar o persoana pe care astazi au intrebat-o cine e Victor Ponta! Si nu de o babuta de prin munti, ea macar il iubeste pe Dan Diaconescu.

Astept cu nerabdare…ce? Nu stiu nici eu…mai e ceva de asteptat? Va las pe voi.

© Toate drepturile rezervate

Despre rasismul italienilor si „smecheria” romanilor


Am citit, în ultimele zile, numeroase articole cu aceeaşi temă: rasismul întâmpinat de românii din Italia. Lăsând la o parte interesele politice din spatele multor comentarii pe aceasta temă, căci de multe ori despre asta este vorba, îmi permit expunerea consideraţiilor mele de româncǎ pe meleaguri străine.

Ce fac ei

Da, ce fac ei, italienii? Ne folosesc ca instrument politic ori de câte ori le este mai comod sǎ ne atace pe noi, decat sǎ înfrunte adevǎratele probleme ale societǎţii. Cine a citit câte ceva din operele lui Chomsky ştie despre ce este vorba: despre aşa zisa strategie a diversiunii,  cea prin care atenţia publicului este atrasǎ permanent spre informaţii nesemnificative; strategie întotdeauna susţinutǎ de tehnica creării de probleme false (în cazul de faţǎ problema criminalitǎţii perpetratǎ de români, pentru a reveni mai apoi cu solutia). La început au fost marocanii, pe urma albanezii, pentru a ajunge într-un final la români: criminalii momentului au fost întotdeauna aleşi în comunitatea strainǎ cea mai numeroasǎ din Italia. Nu sunt locuri la gradiniţe? Avem un violator român! Nu sunt locuri de muncǎ? Avem un ucigaş român! Nu sunt fonduri pentru pensii? Avem un hoţ român. Lista ar putea continua la nesfârşit, dar ceea ce relevǎ aici este faptul cǎ politca are întotdeauna nevoie de un ţap ispǎşitor pentru a-şi atinge ţelurile. În momentul de faţǎ, sau mai bine zis în ultimii ani, datoritǎ fluxului consistent de imigraţi români pe teritoriul Italiei, suntem ţapul ispǎşitor cel mai la îndemânǎ. Aici nu este vina noastrǎ. Este vorba doar de manipulare politicǎ ieftinǎ. Beppe Grillo nu ne vrea în Movimento 5 Stelle?  Este un om politic ca toţi ceilalţi, în pofida afirmaţiilor strigate la orice colţ de stradǎ.

Ce facem noi

Aici povestea e mai lungǎ. Fǎrǎ sǎ cad în stereotipǎri, aş putea spune cǎ majoritatea românilor din Italia sunt oameni simpli, plecaţi de acasǎ cu speranţa de a duce un trai mai bun. Speranţǎ ce de multe ori se înfrânge de zidul crud al realitǎţii. Vorbeam despre oameni simpli, probabil cǎ termenul ce mai apropiat ar fi altul, dar substanţa nu se schimbǎ: de multe ori cei sosiţi în Italia nu au instrumentele necesare pentru a se integra şi continuǎ sǎ facǎ ceea ce au facut şi „acasǎ”, convinşi cǎ modul lor de trai este cel mai bun. Nu mǎ voi lungi în amǎnunte, amǎnunte bine cunoscute, ci voi evidenţia rezultatul: încercarea acestor oameni simpli de a-şi impune ideile în societatea în care ar trebui sa se integreze.

Un alt aspect al românului ajuns pe meleagurile Italiei e „şmecheria”. De multe ori se crede mai presus de lege, se crede de neînvins. Ce dacǎ legea spune cǎ maşina mea trebuie înmatriculatǎ în Italia dupǎ o anumitǎ perioadǎ de timp dupǎ obţinerea domiciliului italian? Mǎ duc în ţarǎ şi o trec pe numele bunicii, doar nu o sǎ le platesc lor atǎţia bani pentru asigurare, mama lor de hoţi! Cǎ doar nu mi-am luat BMW ca sǎ le dau lor bani, ci ca sǎ moara duşmanii de foc când merg cu maneaua la maxim şi geamurile fumurii deschise. Mai sunt şi români care au bunǎvoinţa sa plǎteasca totuşi o asigurare în Italia, dar daca tot au dat ataţia bani, de ce sǎ nu profite? Pǎi uite aşa, gǎsesc un conaţional şi o pun d-un accident, sǎ mai recupereze şi ei ceva banuti, ca macaronarii ǎştia i-au uscat de bani. Din pǎcate acestea sunt doar câteva exemple, lista ar putea continua iar cu uşurinţǎ…un lucru totuşi e destul de clar, aici e vina noastrǎ.

Consecinţele

Sunt sub ochii tuturor. Italianul de culturǎ medie-joasǎ se uita la noi cu urǎ.  Noi strigǎm cǎ suntem discriminaţi. Asigurarile ne costǎ mai mult (practicǎ de altfel ilegalǎ), împrumuturile ne sunt refuzate, anumite locuri de muncǎ ni se par imposibil de obţinut, muncim la negru şi înjurǎm printre dinţi de fiecare datǎ când salariul se lasǎ aşteptat. Trǎim cu iluzia cǎ „acasǎ” era mai bine, dar nu facem nimic pentru a schimba situaţia. Ne huiduim între noi, pe cei care s-au integrat îi acuzǎm de trǎdare şi continuǎm fiecare pe drumul nostru, pe cei care au nevoie de ajutor îi ignorǎm, atunci când ni se face o nedreptate lǎsǎm capul jos şi mergem mai departe, atunci când suntem sfǎtuiţi nu stim sǎ ascultǎm.

Ce putem face

De unde sǎ încep? De la faptul cǎ puterea stǎ în informaţie? Sau de la respect? Doar respectându-ne pe noi înşine vom reuşi sǎ ne facem respectaţi. Avem copii? Sǎ investim în educaţia lor şi sǎ nu-i luǎm peste picior atunci când vor veni de la şcoalǎ şi ne vor explica aspecte pe vrem sǎ le ignorǎm, în ei stǎ imaginea noastrǎ de mâine. Avem o culturǎ frumoasǎ? Pǎi hai sǎ o valorizǎm, nu sǎ spunem cǎ Guţǎ în România e ca Gigi D’Alessio în Italia. Anumite lucruri ne depǎşesc? Sǎ cerem informaţii celor care ştiu mai multe decât noi, sǎ ieşim din mentalitatea de „eu sunt cel mai tare”, sǎ ieşim din mentalitatea cǎ suntem cei mai buni. Nu suntem cei mai buni…dar nici cei mai rǎi! Lucrurile se pot schimba, trebuie doar sa vrem. Cu sacrificiu, cu rǎbdare, cu bunǎvointǎ, cu exemple de bunǎ purtare…schimbarea de mentalitate e costisitoare, dar de ce sǎ nu încercam?

Într-un final

Mai mult de atât nu am putut sǎ scriu, de spus n-am spus decât puţin. Cuvinte dure cele de mai sus…dar de ce sǎ ne ascundem? Plânsul de milǎ fǎrǎ acţiuni concrete e steril, dǎunǎtor. Doar atunci când vom înceta sǎ ne mai plângem de milǎ, şi vom redescoperi cǎ avem totuşi capacitatea de a face ceva, vom reuşi sǎ ducem o viaţǎ mai seninǎ. Chiar şi pe meleaguri strǎine.